Când uităm de noi și trăim doar "în serviciul altora", pentru ca lor să le fie bine, ca ei să fie multumiți, pentru a împlini asteptările copiilor, partenerului, șefului, fraților, părinților, etc. și noi rămânem undeva departe pe lista proprie de priorități, totul se clatină.

Mi-a luat mulți ani să înteleg acest lucru. Nu mai regret, regretele nu mă ajută, ci sunt recunoscătoare că am realizat asta, chiar dacă s-a întamplat mai tarziu. Eram preocupată sa fiu angajatul care își mulțumește seful, partenera care își sustine bărbatul, sora mai mare care duce gruel. Mai apoi a aparut copilul și, odata cu el, nebunia de a fi si mama perfecta. Aici totul a scapat de sub control. Mă epuizau toate acestea iar, datorită fiului meu, am făcut "efortul" de a mă întoarce spre mine.

Devenind mamă am realizat că vreau să fiu un sprijin pe termen lung pentru fiul meu, ori disperarea cu care voiam să fac totul ca la carte, în toate ariile vieții mele, simțeam că nu mă duce într-acolo. Am început să caut răspunsuri. 

M-am uitat puțin în urmă: cu ce au greșit părintii mei care au iesit destul de repede din viața mea? Nu mi-a luat mult să îmi răspund: au uitat de ei. Odată ce au apărut copiii, ei au devenit invizibili pentru ei inșiși. Nevoile lor erau mereu pe ultimul loc, ignorate în cea mai mare măsură. Doar urgențele îi puneau pe primele locuri în clasament. E ca in avion atunci când ești instruit că, în caz de pericol, îți pui întâi tu masca, ca adult și apoi copilului. Simplu: dacă tu rămâi fără aer, fără viață, cine se mai ocupă de copilul tau?

Asa că, STOP! Fiecare moment petrecut cu mine, pentru mine, spre dezvoltarea și creșterea mea, din iubire pentru mine, a devenit important. Am început să mă bucur de cafeaua fierbinte de dimineață, să privesc și cerul când ies din casă, să mă bucur de natură atunci cand am ocazia, să îmi aloc timp pentru mine si pasiunile mele, să citesc din ce în ce mai mult, să caut răspunsuri în interiorul meu, prin filtrul personal, nu prin ce si cum zice lumea. Am lucrat ceva timp până la punctul de a ajunge să fac lucruri pentru mine fără a mă simți vinovată, dar a meritat din plin.

Iubirea si respectul de sine nu sunt dovezi de egoism, așa cum sunt percepute de majoritatea dintre noi, ci o necesitate.

De cele mai multe ori atragem în jurul nostru oameni care oglindesc tot ceea ce simțim în interior. Cum să pretinzi celorlalți să te respecte, iubească, aprecieze, când tu însuți nu o faci? Cum să fii valoros si important in ochii celorlalti când pentru tine însuți nu ești?

Și cel mai interesant este faptul că, atunci când ne schimbăm percepția despre noi însine, vom atrage și oamenii potriviți în jurul nostru care să ne aprecieze, să ne iubească, să ne respecte pe deplin.

Crina Ciobanu